Familia Dascălu – păstrătorii unei tradiții milenare: „jocul ursului” din tată în fiu

Familia Dascălu – păstrătorii unei tradiții milenare: „jocul ursului” din tată în fiu

În Comănești, în cartierul Șipoteni, tradițiile nu sunt doar amintite, ci trăite cu aceeași intensitate ca în urmă cu sute de ani. Iar una dintre familiile care ține vie această moștenire culturală este familia Dascălu, cunoscută în toată zona pentru dedicarea lor față de Jocul Ursului, un obicei ancestral specific Moldovei, devenit simbol al sărbătorilor de iarnă.

O tradiție începută în leagăn

La familia Dascălu, dragostea pentru Jocul Ursului se transmite odată cu primele bătăi de tobă. Copiii sunt inițiați de mici, chiar înainte de a învăța să meargă, fiind crescuți în spiritul acestei arte milenare. Așa au fost crescuți și membrii actuali ai familiei, care la rândul lor duc mai departe moștenirea lăsată de moși și strămoși. Pentru ei, ursul nu este doar un dans spectaculos, ci o legătură sacră cu rădăcinile, cu oamenii de altădată care au păstrat tradiția vie în ciuda trecerii timpului.

Repetițiile încep în noiembrie – casa Dascălu devine un centru al tradiției

Din luna noiembrie, gospodăria familiei Dascălu se transformă într-un adevărat loc de pelerinaj pentru tineri, bătrâni și oricine vrea să se alăture cetei. Repetițiile la urși devin ritualuri în sine, iar casa lor răsună de pocnetele tobelor și de chemările specifice. Oamenii vin, rând pe rând, iar atmosfera de pregătire anunță apropierea sărbătorilor. Cartierul Șipoteni prinde viață, iar familia Dascălu devine centrul acestui freamăt tradițional.

Costumele – piei și blănuri de urs

Un rol aparte îl are domnul Dascălu, care lucrează tot timpul anului pentru a îngriji și întreține costumele de urs, confecționate – așa cum cere tradiția – din piei brute, blăni sau piei de animale. În zone precum Valea Trotușului sau județul Bacău, costumele pentru „urs” erau tradițional realizate din piei brute, iar cel care intra în piele devenea ursul propriu-zis. Prin dedicarea continuă, ca și prin grija pentru detalii – piei îngrijite, costume lucrate atent – costumele familiei Dascălu sunt deosebite și respectă spiritul tradiției.

Jocul Ursului – semnificații profunde, dincolo de spectacol

Obiceiul Jocul Ursului face parte dintre cele mai vechi tradiții de iarnă din Moldova. Dansul și exorcizarea prin mască nu sunt doar pentru divertisment – ele au rădăcini în ritualuri arhaice de purificare, renaștere și protejare a comunității. În multe comunități, se considera că „ursul” simbolizează moartea și renașterea naturii: la cumpăna dintre ani, se distruge vechiul și se face loc pentru nou, pentru belșug, sănătate și prosperitate.

Unde se joacă – comunități, sate și reîntoarceri de acasă

Jocul Ursului nu e un obicei izolat – el se practică în multe localități din Moldova: în județul Bacău (inclusiv în zona Valea Trotușului, cu localități precum Asău, Comănești, Dărmănești, Dofteana etc.), dar și în alte zone apropiate. În Comănești și în cartierul Șipoteni, familia Dascălu să facă parte din aceste comunități care păstrează viu obiceiul. Mai mult: în prezent, unele cete merg chiar în turnee prin țară, extinzând tradiția – ceea ce poate explica invitațiile pe care le primește familia la diverse evenimente din alte părți ale României.

O tradiție vie, dusă mai departe cu mândrie

Familia Dascălu reprezintă unul dintre cele mai puternice exemple de continuitate culturală. Prin munca lor, prin implicarea copiilor și prin dedicarea neîntreruptă pentru această artă, contribuie la păstrarea unei tradiții unice în lume. În Comănești, Jocul Ursului nu este doar un spectacol – este sufletul comunității. Iar familia Dascălu este una dintre inimile care îl țin în viață.

Contextul istoric și originile străvechi ale Jocului Ursului

Tradiţiile româneşti de Anul Nou – precum „Jocul Ursului”, dar şi „Capra”, „Plugul”, „Mascaţii” – îşi au rădăcinile adânc în spiritualitatea arhaică a poporului. Specialiştii în etnografie consideră că „Jocul Ursului” are origini dacice: strămoşii noştri venerau ursul ca animal sacru, protector al naturii, asociat cu renaşterea vegetală şi cu ciclul anotimpurilor. Pentru români, ursul simboliza forţă, regenerare, renaştere – imaginea lui era adesea asociată cu mitul reinvierii naturii după iarnă. Ritualurile cu urși în care ursul „moare” și „învie” reprezentau dramatizarea trecerii de la iarnă la primăvară, de la moarte la viaţă. De altfel, practicile dansului cu pieile de urși sunt foarte vechi: unele datează încă din epoca tracilor, înainte de formarea statului român, când comunităţile precreştine sărbătoreau solstiţiile şi echinocţiile prin dansuri ritualice şi ceremonii cu măşti zoomorfe.

Cum a evoluat tradiţia: de la ritual la spectacol popular

De-a lungul timpului, „Jocul Ursului” – care avea un rol iniţial religios-ritualic și magico-agrar – s-a transformat, adaptându-se la schimbările sociale și credinţele creștine. Astfel, ceea ce altădată putea însemna un act de venerare sau protecţie a naturii, cu sacrificii şi ofrande, s-a transformat într-o manifestare de folclor, într-un spectacol popular, cu costume, măşti, dans și urături – dar păstrând simbolismul ancestral: moartea şi renaşterea naturii, speranţa pentru un an nou ferit de rele și plin de belșug. Un element esențial al transformării este că „ursul” a devenit, în multe zone, un personaj uman mascat – o persoană care îmbracă blană, mască, lanţ sau toiag, imitând mişcările ursului: rostogoliri, căderi dramatice, „moarte” şi apoi „înviere”, uneori ridicări pe bâtă – toate ca semn al trecerii dintre ani. În zona Moldovei și a Văii Trotușului, în județul Bacău / Comănești, obiceiul este descris ca fiind parte din „teatru popular de Anul Nou”: la aceste cete iau parte urşi, „ursari”, toboșari şi mascaţi — iar jocul este acompaniat de tobe, urături şi muzică populară.

Ce înseamnă astăzi: de la ritual la identitate culturală

Astăzi, „Jocul Ursului” este, în primul rând, un simbol al patrimoniului imaterial – o punte între generaţii, între moştenirea ancestrală şi comunitatea modernă. În zone ca judeţul Bacău, Comănești sau în zonele apropiate de Valea Trotușului, unde există familii ce menţin tradiţia, cetele de urători-„urși” sunt o modalitate de a transmite valorile vechi, de a reuni oameni ori de a readuce legătura cu pământul, cu comunitatea și cu sărbătorile de altădată.